Ma numesc Alina-Mirela Ipate. Am 3 copii: doi baieti si o fata. Baiatul mijlociu, Matei, de 5  are autism infantil. E greu de acceptat aceasta realitate! Cu toate ca avem 2 ani de cand umblam prin specialisti - cei mai buni din Iasi, cu toate ca am stiut de "elemente de autism" mai demult, ne-a fost foarte greu sa punem punctul pe "i" ! Cumva acest dignostic ne-a afectat pe toti, fratiorii ne intreaba de ce Matei nu se joaca cu ei, de ce nu vorbeste iar noi deseori suntem debusolati si suparati. Incercam sa-l intelegem cat mai mult -citim tot ce gasim: carti, articole. David si Maria au inceput sa se joace mai mult cu el, stiu ca e un copil special si au invatat sa-l inteleaga - cum o facem si noi deodata! Ceia ce ma impresioneaza la ei este atunci cand se roaga isi doresc ca fratiorul lor sa fie sanatos si atunci cand il i-au de mana si-l linistesc spunandu-i "fii linistit va fi bine"!

 

Din octombrie a.c. are o d-ra psihoterapeut cu care sta 8 ore zilnic, il insoteste si la gradinita si lucrurile evolueaza inspre bine. E putin scris din ce simt! Poate pe parcursul derularii subiectului, voi dezvolata! Sa va zic de perioada "de ce copilul meu"?! Nu cred ca mi-am formulat-o in cuvinte, dar am simtit-o! Il iubesc enorm, ma bucura cand il vad, ma gandesc la el mereu, ma gandesc la ce a fost pana acum si la cum ar putea sa-i fie viitorul...Ma gandesc si sper! Am trecut si prin perioada in care plangeam oricand si oriunde: ma gandeam, ma apasau gandurile si ochii mi se umezeau: la serviciu, pe strada, in autobuz!

 

A avea un copil cu dizabilitati este, cu siguranta, o provocare pe care viata ne-o lanseaza fara drept de apel si careia, indiferent de circumstantele in care se intampla, trebuie sa ii facem fata. De aceea, a avea un copil cu dizabilitati este una dintre cele mai coplesitoare experiente pentru un parinte - o experienta care, oricum ar fi definita, te ia pe nepregatite, purtandu-te intr-o calatorie prin viata, fara sa stii dinainte care este destinatia si cate alte provocari vei intalni pe parcurs. Cu toate acestea,Dumnezeu ne da forta de a trece prin aceasta experienta facand fata celor mai greu de imaginat situatii.

 

Majoritatea familiilor reusesc, sub o forma sau alta, sa gaseasca forta de a merge mai departe, de a accepta faptul ca au un copil cu dizabilitati si ca asta le schimba iremediabil viata. Chiar si in aceste cazuri lucrurile nu sunt insa atat de simple precum ar putea parea. Cate framantari sufletesti, cate ezitari, remuscari si reconcilieri cu sine si cu cei din jur se ascund in spatele acestui aparent echilibru regasit, numai cei care trec printr-o astfel de experienta sunt capabili sa inteleaga.

 

Lupta nu se sfarseste, asadar, niciodata atunci cand ai un copil cu dizabilitati, insa ea poate fi transformata in fiecare zi intr-o provocare pozitiva si poate deveni mai putin dureroasa cu fiecare pas facut inainte. Odata depasit socul initial, care uneori este devastator si necesita o perioada lunga de refacere sufleteasca, ca parinte, esti singurul in masura sa iti organizezi viata, astfel incat faptul ca ai un copil cu dizabilitati sa nu se transforme in tragedia vietii tale ci intr-o binecuvantare!